sâmbătă, 28 februarie 2009

Probleme cu ochii

-
De mai bine de doua saptamani ochii imi sunt rosii, plini de sange… si imi supureaza mai tot timpul.
Peste noapte supurarea se usuca, pleoapele se lipesc si efectiv, dimineata nu-mi pot dezlipi ochii! Trebuie sa-i umezesc putin si sa-i curat, sa pot vedea si eu lumina zilei…

E o infectie… vreo conjunctivita…

Imi pun picaturi – 2-3 zile e mai Ok… supuratia se mai atenueaza… dupa care iar revine din plin.
Roseata… sangele… nu apuca insa sa dispara deloc.
-

Riscuri

-
De obicei imi continui deplasarea zilnica si dupa ora 20, cand se intuneca.
Au fost nopti cand am mers aproape non-stop, pentru a castiga teren.
Ca sa economisesc bateriile cand ma opresc, sting lanterna pentru cateva minute… si uneori ma intind direct pe jos.
Zilele trecute cand am reaprins-o, dupa o faza din asta, imi tinea de urat un scorpion… statea langa mine…

S-a intamplat altadata sa atipesc chiar si o ora, stand intins asa, direct pe jos… si cad am dat sa repornesc, am vazut in jurul meu urme proaspete de soparla.
… de sarpe nu am vazut, cum ca mi-ar fi dat tarcoale… doar semne vad pe unde trec…

Nu am cum sa duc ser antivenin… si la modul cum merg si pe unde calc, nici nu ma prea pot feri de vreo eventuala muscatura... nu as apuca sa vad sarpele.
Merg doar cu speranta ca voi fi norocos…
-

Printre balti

-
Ei, bine…
Am intalnit ochiuri de apa si mai aratoase… mai tentante pentru a bea din ele.
Balta din imaginea precedenta era cu vegetatie la suprafata… dar si plina de plantute mici, verzui, care “inotau” prin apa.
Si chiar am baut din acea balta… nu a fost o foto doar pentru impresie!

Mormolocii sunt oricum prezenti peste tot… si in unele balti am vazut si pestisori, de pana la 10 cm lungime.

Este foarte grea inaintarea pe raul Finke.
Mergand in lungul albiei secate, dau mai mult de nisip, in care ma afund din greu.
Sunt nevoit sa fac pasii extrem de mici.. viteza tinzand spre zero…
-

luni, 23 februarie 2009

Alimentatia

-
Chubalito m-a intrebat cu ceva timp in urma – care mi-e dieta?

E tare simpla… si anosta…
Am cam acelasi meniu ca si in Atacama…

Mi-am facut o combinatie de arahide + migdale + nuci caju… si stafide..
Am avut si ceva lapte praf si cereale… dar astea mi s-au terminat dupa ceva timp de la start.
Asa ca, neavand de ales, mananc acelasi lucru zi de zi, la fiecare masa…

Nu pot cara conserve… sau altceva, ca sa mai diversific… Si asta din cauza greutatii care s-ar aduna…
Merg pe cantitate redusa de alimente, care sa-mi dea un maxim de calorii si cat mai multe proteine, pentru refacere. Si trebuie sa tin cont de temperatura extrema la care si alimentele trebuie sa reziste, fara sa se altereze…
Cu prima posibilitate imi voi reimprospata stocul de cereale si lapte praf, alaturi de semintele care sunt pe terminate.


Mai iau niste polivitamine... calciu + magneziu… si ceea ce consum suplimentar, pentru un plus de vitalitate si o buna functionare a organismului sunt Ganoderma si Sakanno, pe baza de Ganoderma Lucidum, de la Gano Excel - si ma simt Ok...
:)

Plin de viata…

-
Pe Ziarul Stiintelor, Catalin Mosoia a scris cateva randuri din cele ce i-am povestit despre viata din jurul meu, de aici, din mijlocul desertului…
Gasiti pe site-ul lui si cateva imagini trimise, redand realitatea inconjuratoare…

Va invit sa le vedeti - Ziarul Stiintelor...
-

duminică, 22 februarie 2009

Raul Finke

-
Este secat… doar ca pe albia lui mai gasesti ochiuri de apa.

Am ajuns la rau… si am pornit-o in amonte.
Voi urca pe cursul acestuia pana la muntii MacDonnell, unde voi coti la stanga… ajungand in cele din urma la craterul de meteorit Gosse Bluff si pe varful Zeil (cel mai inalt din teritoriul de nord australian – 1531 m).

Este un mare ocol, dar e singura varianta posibila, in urma renuntarii la drumul prin Areyonga.

Cel putin pe noul tronson, pe raul Finke, am siguranta apei... dar parcursul este chiar mai dificil pe anumite portiuni, decat in desert sau peste munti.

P.S. remarcati in ambele imagini culoarea 100% naturala capatata de camasa – praf, mizerie, sudoare…
:)
-

Satelitii?!

-
nu-i inteleg…

De la Petermann Hills, in portiunea de desert… si apoi pe cursul raului Finke nu am avut deloc semnal de satelit.
Cu toata tehnologia ce o port in spate, am ramas al nimanui…

In portiunea amintita nu au dat vreun semn de viata nici Inmarsat, pentru a mai scrie pe blog si a mai trimite cate un e-mail… si nici telefonul pe Thuraya, pentru a anunta pa acasa ca inca mai misc si sunt Ok.
Desi, cu mult mai la sud – deci mai departe de sateliti – am avut semnal din plin.

De aici tacerea mea pe blog, din ultima perioada…
-

Modificari

-
Mi-am schimbat traseul!

Ajuns in capatul estic al muntilor Petermann, am lasat deoparte varianta initiala ce m-ar fi dus prin mica comunitate de aborigeni Areyonga. Ajuns aici, riscam sa nu primesc apa deloc, chiar daca crapam + plata unei amenzi consistente, neavand autorizatie de acces in zona (care e obligatorie).
Cu toate riscurile acestea, pornisem pe ideea ca trec prin Areyonga, fiindu-mi drumul cel mai scurt spre craterul de meteorit Gosse Bluff.
Dar am dat deja de lucru autoritatilor… si mi-am zis ca nu e neaparat cazul sa devin din nou subiect de stiri…

Prin urmare, coborat de pe terenul stancos, mi-am continuat drumul spre est.
Am avut parte de o noua portiune de desert, relativ plata, cu peisajul deja cunoscut – iarba tepoasa si aglomerari de tufe si copaci… nisip… caldura infernala si cohorta de muste fiind oricum, atotprezente.

Astfel ca dupa sase zile peste Petermann Hills si bucata de desert, cu apa dramuita la minim… in ultima zi mai mult fara!... am ajuns in cele din urma la raul Finke…
-

joi, 12 februarie 2009

Piatra sub talpi

-
Nisipul a ramas in urma… am schimbat decorul…

De trei zile o tin numai printre bolovani si rupturi de panta… vai abrupte si proeminente stancoase.
Trunchiuri contorsionate, macinate de vreme… tufarisuri si plante suculente… ierburi mai mult sau mai putin inalte… se inghesuie unele intr-altele, facand inaintarea un cosmar.
Si totusi, se poate!

Acestea sunt dealurile Petermann – nu foarte inalte, dar extrem de accidentate.
Maine sper sa cobor de pe ele, ajungand la capatul lor estic…
-

Au aparut si foto restante

-
Am adaugat foto, la postarile anterioare.
Cautati… :)
Le vedeti incepand de la ‘Am ajuns "dincolo" ‘ … si va puteti face o prima impresie vizuala despre locurile parcurse…
-

Pe www.terramagazin.ro

-
In numarul din aceasta luna al revistei Terra Magazin mi-a aparut un articol despre Barrington Tops National Park, din estul Australiei. Acolo am strabatut, in parte, valea raului Williams + imprejurimile, in primele zile de pe taramul australian.

Daca nu ati “prins” revista, intrati pe www.terramagazin.ro... va logati (dupa ce va faceti cont)… si puteti vedea o parte din articol + o galerie foto + imagini video din Barrington…

Da… am cu mine si o mica camera video.
Nu am timp sa realizez imagini remarcabile. Am luat-o doar in ideea de a surpinde putina miscare – viata animala, daca am ocazia… sau macar bataia vantului.

Si in aceasta expeditie, ca si in precedentele, fotografia ramane de baza!
-

luni, 9 februarie 2009

Probleme cu foto...

-
Am pregatit o serie de imagini foto la postarile anterioare... imagini din locurile parcurse...
Din pacate nu mi se incarca pe blog... e pe undeva o problema.

Sper sa se rezolve situatia... si le voi adauga ulterior...

Cum am promis, va voi scrie si (sper ca...) arata imagini de pe inaltimile spre care pornesc azi.


Toate cele bune!

Alin Totorean
:)
-

duminică, 8 februarie 2009

Urmatoarea etapa

-
Dupa doua zile de odihna, maine voi pleca mai departe.

Am de strabatut aprox. 180 km pana la craterul de meteorit Gosse Bluff.
Pana acolo voi avea de trecut un teren muntos, extrem de accidentat – George Gill Ranges si James Ranges. Locurile sunt stancoasee, cu o serie de abrupturi.
Pe la mijlocul drumului spre Gosse Bluff voi ajunge intr-o localitate – Areyonga – singurul loc de realimentare cu apa si mancare, pentru aceasta etapa.

Lucrurile se pare ca intra pe fagasul normal, privind mersul expeditiei… sper sa nu mai apara vreun incident neplacut.

Urmatoarele vorbe si fotografii le veti putea gasi aici, pe blog, peste 3-4 zile… trimise de pe inaltimile din George Gill Ranges.
Pana atunci, toate cele bune!
-

Pasaportul

-
Pe site-ul unui ziar, citind stirea despre repornirea expeditiei, cineva mi-a atras atentia sa nu-mi uit pasaportul…
:)

Aparuse in media ca le-am cerut salvatorilor sa-mi recupereze pasaportul, aflat la ceva distanta de locul in care ma gasisera pe mine.

In acele momente pasaportul ar fi fost ultimul lucru la care m-as fi gandit.
Mai important ar fi fost echipamentul…


Am urcat in elicopter… si in cele 2-3 minute pana am decolat, unul dintre piloti m-a intrebat de acte. De ce erau asa importante acestea, in acel moment?... Nu stiu.
Poate omul voia sa se asigure ca eu sunt romanul pentru care s-a dat alarma si ca nu au recuperat de fapt pe altcineva…
Cert este ca i-am spus ca nu le am… ca pasaportul imi este impreuna cu o parte din echipament, la 3-4 km distanta. I-am aratat pe GPS coordonatele locului, dar NU l-am rugat eu sa mearga sa-mi ia lucrurile. Dupa ce ca m-au gasit, nu puteam sa mai am si alte pretentii – eram constient ca nu sunt intr-un taxi.
Am decolat si am zburat insa spre locul unde imi lasasem rucsacelul si geanta cu echipamentul foto… le-am recuperat… si am pornit spre Yulara.


In geanta foto imi tin intotdeauna si pasaportul, banii, cardul, alte acte…
Mi le-as fi recuperat si pe acestea fara probleme, ulterior… asa cum mi-am regasit intact si grosul echipamentului, ramas langa lacul Amadeus. Nu se punea problema ca ar disparea… ca nu mai umbla nimeni in mijlocul pustiului…
-

Un scenariu imaginat

-
Imi vedeam un altfel de sfarsit in aceasta expeditie…

Ma gandeam ca dorm in cort, in mijlocul salbaticiei.
Si, cum Australia este tara cangurilor si sar in toate directiile ca lacustele… si ca sunt cu duiumul, vine unul mai nataflet si hop! – sare pe cortul meu… ma face “placinta”… si isi vede de drum mai departe.

Si apoi o stire de senzatie – Alin Totorean gasit strivit de un cangur…
Mai e insa destul pana la finalul expeditiei… cine stie?!


E tara cangurilor, dar din pacate, cu exceptia catorva din aceia pitici, pe care i-am vazut in Barrington Tops Nat. Park, in primele zile petrecute in Australia… nu am vazut vreunul in tot desertul strabatut pana acum.
Am avut parte doar de compania camilelor salbatice…
-

Kathleen Springs

-
Am ajuns si la o prima sursa naturala de apa – Kathleen Springs.

Dupa setea cronica de care beneficiez, a fost o binecuvantare.
Mormolocii au luat-o care incotro… lacustele moarte ce pluteau la suprafata nici nu au mai contat… am filtrat apa si mi-am “inundat” celulele, cu lichidul vital…

Baie am facut doar a doua zi, in Kings Canyon… intr-un ochi de apa asemanator, doar cu ceva mai mare.
-

Deshidratat

-
Cam intreaga expeditie voi fi deshidratat.

La temperaturile de aici, daca te misti pe afara, un consum normal ar fi de 1 litru apa/ora!

Va dati seama ca NU am cum sa duc in spate 10 litri apa/zi x n-spe zile cat am intre doua puncte de realimentare.
Voi fi nevoit sa merg la limita cu apa – 4 l/zi... si sa ma rehidratez din plin, cand ajung la urmatoarea sursa de apa…
-

Pe o plita incinsa

-
In orele pranzului incerc sa stau locului.
Caut un copacel si trag la umbra lui. Frunzisu-i rar nu ma apara insa complet de bataia directa a soarelui.
Iar de caldura oricum nu prea scap.
Nisipul este asa de infierbantat… de parca as sta pe o plita incinsa.
Aerul e chiar mai greu respirabil decat daca as fi in picioare, miscandu-ma.
Consumul de apa e insa mai mic, netranspirand asa de mult.
Si atunci stau totusi, chinuit, 3-4 ore… dupa care o repornesc…
-

Am ajuns "dincolo"



-
Sunt stors de puteri… dar am iesit la liman!
Am reusit in final sa trec peste toate greutatile si am incheiat cea mai lunga etapa fara realimentare cu apa, a expeditiei – aprox. 135 km.

In seara de 29 ian. am repornit din Yulara… mi-am regasit echipamentul langa lacul Amadeus… dupa care trei zile mi-am continuat drumul spre nord.
Inotand prin vegetatie… afundandu-ma in nisip… rugandu-ma sa nu calc pe vreun sarpe… si gandindu-ma la urmatorul gat de apa, ce urma sa-l beau la fiecare jumatate de ora… am ajuns in cele din urma la Kathleen Springs… si Kings Canyon.

Pe tronsonul parcurs, pe langa caldura extrema – la care ma asteptam – dificultatea majora la inaintare a fost vegetatia extrem de deasa. Asta a incetinit foarte mult viteza de inaintare iar pe alocuri a necesitat chiar ocoluri.
In Atacama nu am vazut nici fir de iarba… iar aici nici nu ai zice ca esti in mijlocul unui desert…
-